Ci nc’è mmisu tantu cu lla faci,
no ccertu pircè Ddiu era ‘ncapaci,
ma, cu pporta a ccumpimentu lu criatu,
toppu ca l’omu sulu era lassatu.
No ffoi nna šcusa e mmancu nna mancanza
pi ffa’ nna cosa ti crandì mpurtanza.
La Femmana mancava ‘n Paratisu
e ccu edda l’amori e llu surrisu.
Cielu, terra, soli, mari e štelli
cu edda ddivintarunu cchiù bbelli.
Ebbi, subbutu, nnu ncarucu mportanti,
cu ffaci sci’ lu mundu sempri annanti.
S’è ffatta forti, gnincosa è ssuppurtatu,
viulenzi ca no ss’èra mmiritatu,
vuluta ti Ddiu pi ffa’ ti cumpagnia
a ll’omu sulu, ca picca si ccugghia.
Sempri sirena, ti tutti sciuticata,
no’ nc’è artišta ca no ll’è mmurtalata.
Sfruttata a casa, fori, pi lla štrata,
pari signata già ti quand’è nnata.
Ncora šta’ ci mori senza dignitati,
senza tiritti, sempri štumpisciàti,
propria la mamma, ca a ttutti ta’ la vita,
subbisci, capusotta, ogni firita.
Rronchia li spaddi e mmai cu ssi lamenta,
puru ca l’omu šta’ sempri cu lla tenta.
Tuluri, uai, quantu nni patesci
propria ti quiddi ca edda parturesci.
E, allora, l’omu s’av’a rribbillari
ci, veramenti, štu mundu av’a ccangiari.
No, no sservi fištiggia’ nna vota l’annu,
ci pi llu reštu, l’omu faci tannu.
Emanuele Castrignanò
No Comments